Rutina care ucide

Nu voi intra in detalii medicale. Mai degraba e o confesiune. Ma simt amortita in cea mai mare parte a zilei. Aia care conteaza. „Métro, boulot, dodo” zicea titlul unei lectii de franceza din clasele primare. Pe scurt, rutina zilnica, fuga inspre si dinspre mijloace de transport, casa, munca. Pana la urma, nu cam tot asta facem toata ziua?

Dimineata – citesc  / gatesc / exercitii pe salteaua de fitness / leneveala / stat cu degetul in nas. Apoi dus, inevitabilul mic dejun, pragatit de munca. Naveta 25-30 min.

Munca – aceleasi taskuri, cam in aceeasi ordine, pranz, munca in continuare. Uneori mai pranzesc in oras, dar de cele mai multe ori ma prezint cu caserola la datorie. Mereu sper sa „prind” un ceas in care sa citesc ceva pentru mine, interesant si revelator. Eventual sa ma desteptatesc, dezmortesc, ridic spiritual si omeneste. De fapt, butonez acolo mereu mereu in speranta sa nu mai vad niciun mail intrand in casuta si fiecare pe care il rezolv si arhivez, e o mica victorie personala. Dar sunt doar robotelul de dupa taste si cam atat.

Se apropie ora 6. Plimbare 10 min catre parcare, naveta, acasa.

Uneori imi fac si ceva planuri dupa munca, dar rar, pentru ca nimic nu ma atrage mai tare ca ideea de a sta tolanita seara. La un film, la cetit, la povesti, la privit tavanul. Cumva, seara, e cam ca dimineata, doar ca-s mai lenta.

Si apoi vine weekendul si ai impresia vineri seara ca vei face toate cele prin casa (inclusiv tort cu 7 etaje si eventual curatenie in pod/ boxa etc 🙂 ), citit, film, quality time cu cei dragi, poate un pensat sau epilatul mainilor, de ce nu un curs de limbi straine si 2 ore de scrima, toate nu inainte de a fi facut 2 x 5 km in vreun parc, ca no, tot e timpul frumos. Pana la urma, de cele mai mult ori, bifez chestii prin casa, cumparaturi dupa de-ale gurii, o plimbare sau un film si ceva pagini dintr-o carte. Uneori mai avem si musafiri. Chiar e fain atunci. Oricum, orele se compreseaza si se face duminica seara si imi dau seama ca  mda mda, s-a cam dus si weekendul asta.

Nu astept weekendul si nu ma ingrozeste ziua de luni, nu vreau sa treaca mai repede zilele, orele, minutele, pentru ca stiu ca doar le pierd, sunt ale mele, pleaca si nu se mai intorc. „Mi-ar placea” si „Voi face asta” sunt la lumi distanta una de cealalta, „Nu am timp” e cam in aceeasi galaxie cu „Mi-ar placea”, pe cand „Voi face asta” e la jdemii de galaxii distanta de ele. E usor sa nu, e usor sa lasi sa treaca toate, sa astepti pauza de pranz band cafeaua de dimineata, concediul atunci cand esti in weekend, ziua de vineri cand e de-abia marti. Prezentul e aici si tot nu facem nimic in el, din el. Eu am preferat sa scriu despre cum sunt amortita, decat sa ma scutur un pic. Postarea asta e un fel de emblema a procrastinarii si self-pity ce ma mai cuprinde uneori. Bine ca macar nu sunt singura cu „problema” asta. Misery loves company.

Anunțuri

Despre Andreea

Vorbareata si creativa, imi dau cu parerea, arat cu degetul si ma auto-ironizez.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s