Iubesc să vin acasă de sărbători. Mai mereu ajung cu vreo 3-5 zile înainte de eveniment aşa că am norocul de a scăpa de frecat, şmotruit, scuturat, aranjat şi împrăştiat praful prin casă.
“Prind” chiar perioada în care mami şi buna Miţă se întrec la bucătărie. Acum, de Paşte, de exemplu, mami s-a apucat deja de miercuri să prăjiturească, buna Miţă, şi ea. Şi toate roadele muncii lor se văd fain-frumos în cămară, pe scara care duce în pod. De mică am crescut cu prăjituri şi cornuleţe acolo, pe scară. E drept că le mai puneau şi pe rafturi, dar pe scară parcă mai fain arată.
Ziua de mâine o aştept şi mai cu ardoare. Nu de alta, dar mâine Cozonăcim. Buna m-a învăţat să dospesc. Să frământ, adică. Şi, serios acum, cine să frământe mai bine decât o femeie!? Buna face focul în cuptor (cu lemne, that is), între timp le pregătim pe toate, sosesc şi vecinele care-şi coc cozonacii la noi în cuptor şi e un sentiment tare fain. Zici că-i clacă!
Nu scriu acum nimic de mirosul a 10 cozonaci scoşi din cuptor, că mi-e că nu mi-ar ajunge pt fiecare.
Până una-alta, mă duc să număr prăjiturile de pe scară :p
Paşte fericit!
